Sinuciderea a constituit dintotdeauna un moment cu semnificaţie diferită pentru filosofi, medici, sociologi, psihologi etc., dar şi pentru diversele religii sau chiar pentru oamenii obişnuiţi. Unii au acceptat-o ca pe o formă a eliberării omului de povara vieţii sau a manifestării spiritului de libertate, iar alţii au condamnat şi au blamat persoana care recurge la un asemenea act extrem.
Sinuciderea este curmarea vieţii proprii. Sinuciderea este cel mai mare păcat fată de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă. Sinucigaşul prin actul său nefericit i se substituie lui Dumnezeu şi se crede el stăpânul vieţii şi al morţii. Acesta este păcatul împotriva Duhului Sfânt despre care Hristos a spus că nu se va ierta nici în veacul acesta nici în cel viitor (Matei XII, 32), tocmai pentru faptul că nu mai există pocăinţă, producând revoltă împotriva lui Dumnezeu. De aceea moartea sinucigaşilor este cea mai tristă dintre toate morţile posibile. Este un drum fără speranţă către Valea Plângerii.
De aceea, sinucigaşului nu i se mai poate face nici un fel de slujbă şi nici nu se îngroapă în cimitir cu cei credincioşi.
Problema înmormântării sinucigaşilor s-a mai luat în discuţie de-a lungul timpului. În această privinţă, Biserica Ortodoxă are un punct de vedere bine precizat prin existenta unui canon, din seria celor ale Sfinţilor Părinţi, care interzice oficierea slujbei înmormântării şi a oricărui fel de slujbă de pomenire pentru aceştia. Este vorba de canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, care opreşte a se aduce jertfă, adică a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigaşi.
În Pravila de la Govora din anul 1640, se spune: „Cine se va ucide singur de bună voie, acestuia să nu i se cânte nici să i se facă pomenirea lui niciodată, iar de va cădea fără voia lui, şi va muri, acestuia să i se cânte şi să i se facă pomeniri.” (glava 40)
„Orice om de voia lui de se va arunca pe sine dintr-un loc înalt jos şi va muri, sau într-o apă, sau dintr-o piatră, sau se va junghia pe sine însuşi, sau în orice fel de moarte, sau cu o funie se va spânzura; unul ca acela să nu se îngroape ca creştin, nici să-l prohodească, ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat. Iar de va fi făcut aceasta pentru Dumnezeu să nu se cruţe, fiindcă nişte bunătăţi ca acelea şi fel de moarte n-a învăţat Dumnezeu pe nimenea. Iar de-i va fi făcut lui altcineva aceasta, pe acela să-l cânte şi să-l îngroape şi pomeniri să-i facă ca şi la tot creştinul”. (glava 143)
În cazul în care cineva s-a sinucis, preotul merge doar la groapă, care de obicei se sapă într-o margine a cimitirului, nu la rând cu ceilalţi parohieni, şi aici săvârşeşte doar un trisaghion (cântă „Sfinte Dumnezeule” de 3 ori). Această practică se aplică în toată Biserica noastră şi asupra ei Sfântul Sinod nu a mai luat vreo hotărâre, având la bază o dispoziţie canonică, dar din păcate ea nu este menţionată în Panihidă sau Molitfelnice ori Agheasmatare (Panihida, Molitfelnicul şi Agheasmatarul sunt cărţile care cuprind slujba înmormântării).
În ceea ce priveşte însă aplicarea practicii de a nu se face slujba înmormântării celor sinucişi, trebuie să observăm că sunt două feluri de situaţii pe care preotul trebuie să le cunoască şi anume: sinuciderea cu bună ştiinţă sau cu mintea întreagă şi sinuciderea alienaţilor mintali, despre care şi canonul menţionat, 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, face pomenire şi distincţie. De altfel şi manualele de Liturgică fac această diferenţiere, pe când Molitfelnicele şi Agheasmatarele sau Panihida nu amintesc de nici una din ele şi nici despre vreo interdicţie pentru săvârşirea înmormântării sinucigaşilor.
Dacă se constată că sinuciderea a avut loc ca urmare a tulburărilor minţii, deci cel în cauză nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale, cum se întâmplă în marea majoritate a cazurilor, socotim că în asemenea situaţii preotul poate săvârşi înmormântarea după rânduiala obişnuită, dar cu mult mai multă sobrietate şi temperanţă, ca un fel de pogorământ. În caz contrar, când argumentele pledează pentru o sinucidere cu bună ştiinţă şi cu mintea întreagă, preotul poate şi trebuie să refuze săvârşirea înmormântării. Cum însă până în prezent, nu avem o hotărâre expresă a Sfântului Sinod privitoare la aceste două situaţii şi dacă în cazul al doilea este îngăduită înmormântarea sinucigaşilor, pentru a nu greşi, calea cea mai bună de urmat este aceea de a cere sfatul şi binecuvântarea ierarhului locului, cu documentaţie bine argumentată.
O statistică făcută de Institutul de Medicină Legală Mina Minovici în 2012 arată că 14 români dintr-o 100.000 de îşi pun capăt zilelor. Cele mai multe sinucideri au loc vara şi în preajma sărbătorilor.
Judeţele cu cea mai mare rată a sinuciderilor sunt Harghita (31,21 de cazuri la suta de mii de locuitori), Ilfov (29,09), Satu Mare şi Covasna (peste 25 de cazuri la suta de mii de locuitori). Braşovul are 15 sinucidere la 100.000 de locuitori. Bărbaţii aleg metode violente Cele mai multe sinucideri au loc în lunile călduroase, respectiv august, mai, iulie şi iunie, în această ordine, după numărul cazurilor înregistrate. Numărul bărbaţilor care îşi pun capăt zilelor este de două ori şi jumătate mai mare decât cel al femeilor. Femeile au însă mai multe tentative. Bărbaţii cu tendinţe sinucigaşe sunt cei necăsătoriţi, divorţaţi sau văduvi. Numărul sinuciderilor este mai mare la oraş decât în zonele rurale. Tot statisticile arată că intelectualii îşi pun capăt zilelor mult mai des decât oamenii fără studii. Cea mai des întâlnită metodă este spânzurarea (50% dintre cazuri). Urmează apoi căderea de înălţime (20%) şi aruncarea în faţa trenului (15%). Aproape 10% dintre sinucigaţii
braşoveni au ales pastilele sau alte substanţe toxice. Sărăcia, stresul, dar mai ales nesiguranţa zilei de mâine pot duce la sinucidere. Decepţiile în dragoste şi bolile incurabile sunt alte motive care pot duce la gesture extreme. De cele mai multe ori sinucigaşii au mai multe tentative, pe care psihologii le consider modul lor de a cere ajutor. De cele mai multe ori sinuciderea poate fi prevenită dacă omul primeşte ajutor şi este dus la medic.
Ce pot face apropiatii ?
Există câteva semne vizibile de îngrijorare când ar trebui să acţionăm fără ezitare: discuţii despre dorinţa de a muri, schimbări în comportament şi trăiri, izolarea de prieteni şi familie, insomniile sau somnul prelungit, sentimentul lipsei de speranţă, „nu am niciun motiv de a trăi”, sentimentul că „nimeni nu mă iubeşte”, sentimentul inutilităţii, sau că ceilalţi îmi fac rău sau că eu sunt o povară pentru alţii. Aceste semne ar trebui să ne alerteze şi să luăm măsuri. Uneori le vedem şi păstrăm tăcerea. Din păcate, nu avem o cultură a mersului la psiholog în România, e de înţeles că persoana în cauză refuză tocmai din cauza stării depresive. Condamnarea şi blamarea sunt interzise. Înţelegerea şi sprijinul constant sunt importante. Iar dacă elevul nu are un suport familial necesar este şi mai mult datoria apropiaţilor şi a serviciilor publice să intervină.
Sinuciderea adolescenţilor este un fenomen în creştere, un fenomen tragic, şi constituie a doua cauză a mortalităţii tinerilor cu vârste cuprinse între 15 şi 19 ani, ţinând cont numai de sinuciderile declarate oficial. Suicidul în rândul adolescenţilor denotă prezenţa unei nelinişti profunde, este un strigăt de suferinţă, de disperare şi de ajutor. Dificultatea de a face faţă dezamăgirilor, conflictelor, golului interior, spiritual, lipsei de idealuri şi de planuri în viaţă, îi determină pe unii tineri să perceapă viaţa ca insuportabilă.
Lipsa de comunicare, gândul că nimeni nu-l înţelege, eşecurile îl izolează pe tânăr şi mai mult de societate şi realitate. Instinctul agresiv creşte, iar instinctul de moarte ajunge şi el la o dezvoltare maximă. Aici intervine momentul în care decade moral, în care vrea ca totul să se termine. Toate aceste persoane sunt coplesite de disperare. Şi pentru că nu întrevăd altă soluţie, suicidul devine soluţia pentru toată suferinţa lor.
Se constată nevoia urgentă de informaţii referitoare la cauzele sinuciderii, la scară naţională şi internaţională, mai ales in grupurile minoritare. Ar fi eficientă incurajarea unor studii interculturale, care ar putea facilita inţelegerea factorilor de cauzalitate şi de protecţie şi care ar duce, in consecinţă, la ameliorarea eforturilor de prevenire.
Prin urmare este nevoie de investiţii importante atat in cercetare, cat şi in instituirea unor măsuri de prevenire. Eforturile pe termen scurt pot ajuta la inţelegerea oamenilor care se sinucid, la descoperirea unor măsuri de prevenire şi control. Studiile longitudinale sunt indispensabile pentru sesizarea mai nuanţată a rolului factorilor biologici, psihosociali şi de mediu inconjurător in sinucidere. Evaluările şi pe termen lung sunt şi ele folositoare. Măsurile de prevenire a sinuciderii vor fi ineficiente dacă nu se vor inscrie in planuri la scară mare definite prin echipe multidisciplinare compuse din reprezentanţi ai guvernului, cercetători, responsabilii cu sănătatea publică etc.
Sinuciderea este curmarea vieţii proprii. Sinuciderea este cel mai mare păcat fată de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă. Sinucigaşul prin actul său nefericit i se substituie lui Dumnezeu şi se crede el stăpânul vieţii şi al morţii. Acesta este păcatul împotriva Duhului Sfânt despre care Hristos a spus că nu se va ierta nici în veacul acesta nici în cel viitor (Matei XII, 32), tocmai pentru faptul că nu mai există pocăinţă, producând revoltă împotriva lui Dumnezeu. De aceea moartea sinucigaşilor este cea mai tristă dintre toate morţile posibile. Este un drum fără speranţă către Valea Plângerii.
De aceea, sinucigaşului nu i se mai poate face nici un fel de slujbă şi nici nu se îngroapă în cimitir cu cei credincioşi.
Problema înmormântării sinucigaşilor s-a mai luat în discuţie de-a lungul timpului. În această privinţă, Biserica Ortodoxă are un punct de vedere bine precizat prin existenta unui canon, din seria celor ale Sfinţilor Părinţi, care interzice oficierea slujbei înmormântării şi a oricărui fel de slujbă de pomenire pentru aceştia. Este vorba de canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, care opreşte a se aduce jertfă, adică a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigaşi.
În Pravila de la Govora din anul 1640, se spune: „Cine se va ucide singur de bună voie, acestuia să nu i se cânte nici să i se facă pomenirea lui niciodată, iar de va cădea fără voia lui, şi va muri, acestuia să i se cânte şi să i se facă pomeniri.” (glava 40)
„Orice om de voia lui de se va arunca pe sine dintr-un loc înalt jos şi va muri, sau într-o apă, sau dintr-o piatră, sau se va junghia pe sine însuşi, sau în orice fel de moarte, sau cu o funie se va spânzura; unul ca acela să nu se îngroape ca creştin, nici să-l prohodească, ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat. Iar de va fi făcut aceasta pentru Dumnezeu să nu se cruţe, fiindcă nişte bunătăţi ca acelea şi fel de moarte n-a învăţat Dumnezeu pe nimenea. Iar de-i va fi făcut lui altcineva aceasta, pe acela să-l cânte şi să-l îngroape şi pomeniri să-i facă ca şi la tot creştinul”. (glava 143)
În cazul în care cineva s-a sinucis, preotul merge doar la groapă, care de obicei se sapă într-o margine a cimitirului, nu la rând cu ceilalţi parohieni, şi aici săvârşeşte doar un trisaghion (cântă „Sfinte Dumnezeule” de 3 ori). Această practică se aplică în toată Biserica noastră şi asupra ei Sfântul Sinod nu a mai luat vreo hotărâre, având la bază o dispoziţie canonică, dar din păcate ea nu este menţionată în Panihidă sau Molitfelnice ori Agheasmatare (Panihida, Molitfelnicul şi Agheasmatarul sunt cărţile care cuprind slujba înmormântării).
În ceea ce priveşte însă aplicarea practicii de a nu se face slujba înmormântării celor sinucişi, trebuie să observăm că sunt două feluri de situaţii pe care preotul trebuie să le cunoască şi anume: sinuciderea cu bună ştiinţă sau cu mintea întreagă şi sinuciderea alienaţilor mintali, despre care şi canonul menţionat, 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, face pomenire şi distincţie. De altfel şi manualele de Liturgică fac această diferenţiere, pe când Molitfelnicele şi Agheasmatarele sau Panihida nu amintesc de nici una din ele şi nici despre vreo interdicţie pentru săvârşirea înmormântării sinucigaşilor.
Dacă se constată că sinuciderea a avut loc ca urmare a tulburărilor minţii, deci cel în cauză nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale, cum se întâmplă în marea majoritate a cazurilor, socotim că în asemenea situaţii preotul poate săvârşi înmormântarea după rânduiala obişnuită, dar cu mult mai multă sobrietate şi temperanţă, ca un fel de pogorământ. În caz contrar, când argumentele pledează pentru o sinucidere cu bună ştiinţă şi cu mintea întreagă, preotul poate şi trebuie să refuze săvârşirea înmormântării. Cum însă până în prezent, nu avem o hotărâre expresă a Sfântului Sinod privitoare la aceste două situaţii şi dacă în cazul al doilea este îngăduită înmormântarea sinucigaşilor, pentru a nu greşi, calea cea mai bună de urmat este aceea de a cere sfatul şi binecuvântarea ierarhului locului, cu documentaţie bine argumentată.
O statistică făcută de Institutul de Medicină Legală Mina Minovici în 2012 arată că 14 români dintr-o 100.000 de îşi pun capăt zilelor. Cele mai multe sinucideri au loc vara şi în preajma sărbătorilor.
Judeţele cu cea mai mare rată a sinuciderilor sunt Harghita (31,21 de cazuri la suta de mii de locuitori), Ilfov (29,09), Satu Mare şi Covasna (peste 25 de cazuri la suta de mii de locuitori). Braşovul are 15 sinucidere la 100.000 de locuitori. Bărbaţii aleg metode violente Cele mai multe sinucideri au loc în lunile călduroase, respectiv august, mai, iulie şi iunie, în această ordine, după numărul cazurilor înregistrate. Numărul bărbaţilor care îşi pun capăt zilelor este de două ori şi jumătate mai mare decât cel al femeilor. Femeile au însă mai multe tentative. Bărbaţii cu tendinţe sinucigaşe sunt cei necăsătoriţi, divorţaţi sau văduvi. Numărul sinuciderilor este mai mare la oraş decât în zonele rurale. Tot statisticile arată că intelectualii îşi pun capăt zilelor mult mai des decât oamenii fără studii. Cea mai des întâlnită metodă este spânzurarea (50% dintre cazuri). Urmează apoi căderea de înălţime (20%) şi aruncarea în faţa trenului (15%). Aproape 10% dintre sinucigaţii
braşoveni au ales pastilele sau alte substanţe toxice. Sărăcia, stresul, dar mai ales nesiguranţa zilei de mâine pot duce la sinucidere. Decepţiile în dragoste şi bolile incurabile sunt alte motive care pot duce la gesture extreme. De cele mai multe ori sinucigaşii au mai multe tentative, pe care psihologii le consider modul lor de a cere ajutor. De cele mai multe ori sinuciderea poate fi prevenită dacă omul primeşte ajutor şi este dus la medic.
Ce pot face apropiatii ?
Există câteva semne vizibile de îngrijorare când ar trebui să acţionăm fără ezitare: discuţii despre dorinţa de a muri, schimbări în comportament şi trăiri, izolarea de prieteni şi familie, insomniile sau somnul prelungit, sentimentul lipsei de speranţă, „nu am niciun motiv de a trăi”, sentimentul că „nimeni nu mă iubeşte”, sentimentul inutilităţii, sau că ceilalţi îmi fac rău sau că eu sunt o povară pentru alţii. Aceste semne ar trebui să ne alerteze şi să luăm măsuri. Uneori le vedem şi păstrăm tăcerea. Din păcate, nu avem o cultură a mersului la psiholog în România, e de înţeles că persoana în cauză refuză tocmai din cauza stării depresive. Condamnarea şi blamarea sunt interzise. Înţelegerea şi sprijinul constant sunt importante. Iar dacă elevul nu are un suport familial necesar este şi mai mult datoria apropiaţilor şi a serviciilor publice să intervină.
Sinuciderea adolescenţilor este un fenomen în creştere, un fenomen tragic, şi constituie a doua cauză a mortalităţii tinerilor cu vârste cuprinse între 15 şi 19 ani, ţinând cont numai de sinuciderile declarate oficial. Suicidul în rândul adolescenţilor denotă prezenţa unei nelinişti profunde, este un strigăt de suferinţă, de disperare şi de ajutor. Dificultatea de a face faţă dezamăgirilor, conflictelor, golului interior, spiritual, lipsei de idealuri şi de planuri în viaţă, îi determină pe unii tineri să perceapă viaţa ca insuportabilă.
Lipsa de comunicare, gândul că nimeni nu-l înţelege, eşecurile îl izolează pe tânăr şi mai mult de societate şi realitate. Instinctul agresiv creşte, iar instinctul de moarte ajunge şi el la o dezvoltare maximă. Aici intervine momentul în care decade moral, în care vrea ca totul să se termine. Toate aceste persoane sunt coplesite de disperare. Şi pentru că nu întrevăd altă soluţie, suicidul devine soluţia pentru toată suferinţa lor.
Se constată nevoia urgentă de informaţii referitoare la cauzele sinuciderii, la scară naţională şi internaţională, mai ales in grupurile minoritare. Ar fi eficientă incurajarea unor studii interculturale, care ar putea facilita inţelegerea factorilor de cauzalitate şi de protecţie şi care ar duce, in consecinţă, la ameliorarea eforturilor de prevenire.
Prin urmare este nevoie de investiţii importante atat in cercetare, cat şi in instituirea unor măsuri de prevenire. Eforturile pe termen scurt pot ajuta la inţelegerea oamenilor care se sinucid, la descoperirea unor măsuri de prevenire şi control. Studiile longitudinale sunt indispensabile pentru sesizarea mai nuanţată a rolului factorilor biologici, psihosociali şi de mediu inconjurător in sinucidere. Evaluările şi pe termen lung sunt şi ele folositoare. Măsurile de prevenire a sinuciderii vor fi ineficiente dacă nu se vor inscrie in planuri la scară mare definite prin echipe multidisciplinare compuse din reprezentanţi ai guvernului, cercetători, responsabilii cu sănătatea publică etc.
