Parastasul - Pomenirea Mortilor

Potrivit învăţăturii şi credinţei creştine, viaţa omului nu se sfârşeşte o dată cu moartea trupului, iar sufletul îşi continuă existenţa şi dincolo de hotarele vieţii pământeşti. Din acest motiv, nu dăm uitării pe cei adormiţi nici după înmormântarea lor, ci îi pomenim pururi, ne rugăm şi mijlocim pentru odihna şi pentru iertarea păcatelor lor.

Cât timp suntem în viaţă putem să facem toate pentru sufletele noastre: să priveghem, să postim, să ne rugăm continuu etc. Imediat ce murim, însă, nu mai putem face nimic pentru acestea. Însă dacă cineva vorbeşte lui Dumnezeu despre cei răposaţi, îl va auzi Dumnezeu, îi va asculta rugăciunea. Cu alte cuvinte în faţa lui Dumnezeu este utilă şi folositoare „mijlocirea”. Când cei dragi nouă pleacă din lumea aceasta, lasă în urma lor o rugăminte, care sună mai degrabă a poruncă: „…vă rog pe toţi şi cu stăruinţă cer vouă să vă rugaţi neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii” (Slava de la Slujba înmormântării). Aşadar, cei adormiţi doresc să ne pese totdeauna de ei. Întotdeauna să facem ceva pentru sufletele lor.

Ce putem face pentru ei? 

Rugăciune şi milostenie!
Slujba care se face pentru cei răposaţi se numeşte parastas (din greceste parastasis = a sta în rând cu cineva, a sta alături de cineva, a mijloci pentru cineva) şi înseamnă rugăciune de mijlocire la Dumnezeu pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi.

Creştinii nu-şi uită morţii după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei şi de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuală a morţilor în Biserica Ortodoxă sunt următoarele:

• La 3 zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormântării), în cinstea Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului a treia zi;
• La 9 zile după moarte, “ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele 9 cete îngereşti şi în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noştri“;
• La 40 de zile (sau şase săptămâni), în amintirea Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, “pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul răposatului la cer“; La trei, şase şi nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi;
• La un an, după exemplul creştinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morţii martirilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo.
• În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creaţiei.

De obicei, soroacele nu se fac în orice zi a săptămânii, ci mai ales marţea, joia şi sâmbăta.

La aceste zile de pomenire individuală a celor răposaţi, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a morţilor, şi anume: sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului de sec de carne sau a Înfricoşatei judecăţi, numită şi Moşii de iarnă, sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moşii de vară, la care tradiţia a adaugat şi Moşii de toamnă (între 26 octombrie şi 8 noiembrie), sâmbetele Postului Mare, Paştele blajinilor (luni după Duminica Tomei) şi Joia Înălţării, în special pentru eroi, ca şi ziua hramului bisericii.

Toate aceste zile de pomenire, individuală sau colectivă, sunt momente de vie şi profundă comuniune cu cei răposaţi. Ele trebuie respectate şi cultivate, căci prin aceasta întreţinem vii cultul morţilor şi pomenirea lor.

În acelaşi timp, pomenirea morţilor este un moment de reflecţie şi pentru fiecare dintre noi. Fără îndoială, moartea este cel mai sigur şi totodată cutremurător eveniment din viaţa noastră. Fireşte, ar trebui să o avem în vedere şi să ne facem probleme. Nimeni nu a semnat un contract cu viaţa pământească pentru prelungirea acesteia. Prin gândul la moarte, gravat adânc în sufletul nostru, vom fi mai îndreptaţi şi mai realişti. Putem deveni alţi oameni. Mai buni!

Ce materii pregătim pentru parastas?

Întotdeauna slujba de pomenire a morţilor este precedată de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie care se săvârşeşte în sfânta biserică. Pentru slujba parastasului orice creştin aduce o colivă, colac sau prescură, vin, lumânări, tămâie şi cărbuni.

Coliva, făcută din grâu fiert, îndulcită cu miere sau cu zahăr, închipuie însuşi trupul celui/celor răposaţi, dar are şi o semnificaţie duhovnicească deosebită, fiind un simbol al învierii trupului, pentru că după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze întru nestricăciune. Dulciurile care intră în compoziţia colivei reprezintă dulceaţa vieţii celei veşnice pe care ne dorim şi pentru care ne rugăm să o dobândească cei adormiţi. Pe colivă se aşază Sfânta Cruce şi se ornează în chip frumos (de obicei cu bombonele colorate, care închipuie frumuseţea faptelor bune pe care răposatul/răposata le-a lasat ca mărturie în lumea aceasta).

Colacul sau prescurile sunt de obicei frumos împletite şi poartă pe ele simboluri liturgice (sfânta cruce). Pe acestea (colivă, colaci) se aşază o lumânare aprinsă. Lumânarea este semnul şi chipul trecerii noastre prin viaţă. Aşa cum arde şi se consumă lumânarea, aşa arde şi se consumă viaţa noastră. Lumânarea este şi un frumos simbol al omului bun: lumânarea, pentru a oferi lumină trebuie ca, încet-încet, să se consume. La fel şi creştinii (cărora Iisus le-a spus “Voi sunteţi lumina lumii!“), pentru a fi lumină pentru cei din jur, pentru a fi coerenţi şi a-şi trăi corect credinţa, trebuie să se jertfească, să ofere ceva din ei, să se consume în fiecare zi câte puţin.

Lumânarea se mai aseamănă nouă oamenilor şi prin fragilitatea sa: se rupe atât de uşor, se sfărâmă, şi totuşi oferă ceea ce nu poate oferi nici piatra, nici apa, nici pământul: flacără, pentru a fi lumină şi căldură lumii.

Vinul, care se toarnă cruciş pe colivă (trupul celui răposat), semnifică aromatele cu care a fost uns trupul Domnului.

De asemenea, se obişnuieşte să se ofere un prosop (de la gr. prósopon = persoană). El se oferă pentru a ne aduce aminte de persoana în numele căreia s-a dat pentru a o pomeni.

Am amintit că, pe lângă rugăciune, este necesară milostenia.

Prin milostenie se mângâie sufletele celor adormiţi. „Mila curăţă toate păcatele!” (Tobit 12,9). Cu siguranţă trebuie să miluim pe cel care are nevoie de milostenie: pe înfometat, pe cel gol, pe cel însetat. Când un semen de-al nostru este miluit, se alină şi se bucură. Şi dacă se roagă pentru cei răposaţi, rugăciunea lui are o mare putere (de aceea se şi spune când primim ceva de pomană: Dumnezeu să-l ierte! sau Bogdaproste!).

Cine dă de mâncare celui flămând, de băut celui însetat, de îmbrăcat celui gol, acoperiş celui străin, slujeşte Domnului, întrucât Domnul se identifică cu toţi cei aflaţi în categoriile menţionate mai sus. Cine merge la cel bolnav şi la cel din închisoare, la Domnul merge. Şi în Sfânta Scriptură stă scris: „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Pilde 19,17).

Când nu facem parastase?

Nu se fac parastase în următoarele zile şi perioade din cursul anului:

• Duminicile de peste an, pentru că duminica, amintind de Ziua Învierii, e zi de bucurie, iar nu de întristare;
• În cele douăsprezece zile dintre Naşterea şi Botezul Domnului. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase duminica, cel puţin în duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paşti şi Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului cel mare al Învierii;
• De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâi din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor;
• Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomei;
• La praznicele împărăteşti sau la sărbători mari;
• În timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face liturghie obişnuită sau deplină.

Pomenirea morţilor

• Este de dorit ca pomenirile să se facă legate de săvârşirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morţi. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel puţin la 40 de zile, la un an şi la şapte ani, ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie;
• La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie şi nici recomandat să se adauge “la pomenirea de nouă zile, 40 de zile, un an, şapte ani, mort fără lumânare etc.“. Cărţile de cult nu prevăd aşa ceva şi nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca şi când ar trebui să atragem atenţia Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba;
• La pomenirea de 40 de zile, numită pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe lângă celelalte, se pregătesc o icoană şi un colac. Din colac preotul va scoate părticica pe care o va aşeza apoi pe icoană şi din care va împărţi spre gustare rudelor răposatului;
• Referitor la darurile care se dau de pomană, se obişnuieşte ca, la 40 de zile şi la un an, să se dea diferite lucruri şi, mai ales, îmbrăcăminte şi încălţăminte, obiecte de uz casnic, dar nu ne opreşte nimeni să dăm oricând şi orice pentru cel răposat. Există obiceiul îndătinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare, precum şi linguri sau furculiţe: şase, douăsprezece, douăzecişipatru. Rânduielile bisericeşti nu prevăd nimic în această privinţă şi fiecare poate da cât crede de cuviinţă, numărul acestora neavând nicio influenţă asupra stării sufleteşti a celui răposat;
• După oficierea slujbei şi binecuvântarea ofrandelor de mâncare şi băutură, cei prezenţi sunt datori să mănânce cu bună-cuviinţă şi cu rugăciune în gând, pentru cel decedat. Nu se vorbeşte fără rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se mănâncă, nici nu se bea întocmai ca la nuntă. În loc de “noroc!” sau altă urare, atunci când se gustă din pahar, se zice “Dumnezeu să-l/s-o ierte!“, iar când se primeşte un vas, îmbrăcăminte etc. de pomană, nu se zice „mulţumesc!“, ci “Dumnezeu să primească!“

sursa: domnitabalasa.ro
servicii funerare, servicii funerare, servicii funerare, servicii funerare, servicii funerare,