Obiceiuri de inmormantare

Moartea unuia dintre crestini, este, fireste, prilej de indurerare si de intristare. Cand se intampla decesul, familia trebuie sa anunte MAGAZIN SERVICII FUNERARE si preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitand slujitorului bisericesc toate informatiile necesare. Preotul este cea mai autorizata persoana la care membrii familiei trebuie sa apeleze. Astfel si preotul isi ia masurile cuvenite pentru a implini cum se cuvine slujbele de pomenire si inmormantare. De la biserica se vor solicita doliul, un sfesnic, lumanari, tamaie, carbune pentru ars tamaia, toiagul (o lumanare mare de ceara curata in forma de colac), o cruce (de obicei din ceara), o icoana. De asemenea, se fixeaza cu preotul data si ora inmormantarii si orele potrivite pentru slujbele de seara, premergatoare inmormantarii (cina sau stalpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, "pentru a vesti si celorlalti membri ai parohiei ca unul dintre ei a plecat pe calea vesniciei, indemnandu-i sa se roage pentru acesta".

Trupul mortului este spalat (scaldat) cu apa curata, care aminteste de apa Botezului prin care cel raposat a devenit membru al Bisericii, este imbracat apoi cu haine noi si curate (inchipuind vesmantul ce nou al nestricaciunii, cu care vom invia la ziua Judecatii) si este pus in sicriu, cu privirea spre rasarit (intrucat de acolo va veni Hristos la invierea tuturor).

Pe piept i se pune o icoana sfintita cu chipul Mantuitorului, al Maicii Domnului sau al sfantului pe care decedatul l-a avut ca patron spiritual (pentru a arata ca respectivul crestin isi da duhul intru Hristos) si langa mainile care stau incrucisate pe piept (dreapta peste stanga), toiagul care se aprinde atunci cand preotul slujeste.

Trupul e acoperit apoi cu o panza alba, aratand ca raposatul se afla sub acoperamantul lui Hristos.

La capatul mortului se aseaza sfesnicul in care rudele si cunoscutii care vin pana la inmormantare aprind lumanari, rostind rugaciunea scurta "Dumnezeu sa-l (sau s-o) ierte!"

Atat lumanarile care se aprind in sfesnic ori se tin in maini de catre cei prezenti, in timpul slujbei, ca si toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizeaza candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care crestinul va intampina pe Hristos la Judecata de Apoi. Lumanarea este si calauza sufletului pe calea spre vesnicie, risipind intunericul mortii si apropiindu-se de Hristos Care a spus: "Eu sunt Lumina lumii: cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii" (Evanghelia dupa Ioan 8, 12).

Deasupra usii de la intrarea in casa se aseaza o panza de doliu (de culoare neagra) care ramane acolo pana la pomenirea de 40 de zile.
 
 

De retinut:

• Nu este potrivit si nici ingaduit ca pe icoana ori pe trupul mortului sa se aseze bani de catre rude si cunoscuti. Cei care doresc sa sprijine baneste familia indoliata pot sa o faca punand banii pe o tava care se poate aseza langa sicriu ori in alta parte a casei.
•  In traditia populara s-a incetatenit obiceiul ca, de la moarte pana in ziua inmormantarii, sa se acopere oglinzile din casa cu o panza alba, sa se rastoarne oalele cu fundul in sus si altele.  Aceste practici - care sunt, evident, superstitii stravechi - ar avea darul de a impiedica intoarcerea defunctului sau poposirea lui mai indelungata in casa unde a trait si, eventual, a murit.
• Rudele apropiate ale decedatului poarta pe reverul hainelor o panglica mica de culoare neagra, numita doliu. De regula, acest doliu se poarta 40 de zile ori un an. In semn de intristare, barbati nu se barbieresc pana la pomenirea de 40 de zile, iar femeile, in semn de jale, pana la inmormantare isi lasa parul capului despletit. Hainele de ceremonie ale celorlalti trebuie sa evite culorile vii, tipatoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.
•  De la moarte pana la inmormantare salutam pe membrii familiei (cand mergem la casa celui decedat ori cand plecam de acolo, precum si la biserica, cu ocazia slujbei inmormantarii) cu cuvintele "Dumnezeu sa-l ierte!" sau, daca este femeie, "Dumnezeu s-o ierte!"
•  Acelasi este salutul cu care ne adresam si cunoscutilor sau strainilor pe care-l gasim adunati langa trupul raposatului.
• Aceste cuvinte de salut inlocuiesc pe cele de buna dimineata, buna ziua, buna seara, la revedere, noapte buna! etc., care nu se folosesc in astfel de momente.
•  Daca decedatul este prunc (pana la varsta de 7 ani), cuvintele de adresare, in acest caz, sunt: Dumnezeu sa-l odihneasca! (ori s-o odihneasca!).

PRIVEGHERE  SI  STALPI  (CINA)  

In zilele de pana la inmormantare, preotul este chemat de familie, de regula, dupa-amiaza, pentru a savarsi slujba "stalpilor" sau cina. Aceasta slujba este o rugaciune scurta (numita bisericeste panihida) pentru sufletul celui raposat, la care se adauga citirea unor carti din cele patru Evanghelii.

Pentru aceasta, se pregatesc din vreme cadelnita sau catuia in care se aprinde carbune si se pune tamaie, precum si o coliva (de obicei, din fructe, cozonac, biscuiti etc.), un pahar de vin si mancare, pe care preotul le va binecuvanta la vreme.

Colivia facuta din grau fiert, indulcit cu miere sau zahar, inchipuie insusi trupul mortului, deoarece hrana principala a omului este graul. Ea este totodata o expresie materiala a credintei noastre in nemurire si inviere, fiind facuta din boabe de grau, pe care Domnul Insusi le-a infatisat cu simboluri ale invierii trupurilor: dupa cum bobul de grau, ca sa incolteasca si sa aduca roada, trebuie sa fie ingropat mai intai in pamant si sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste, pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune (I Cor. 15, 36). Dulciurile si ingredientele care intra in compozitia coliviei reprezinta virtutiile sfintilor sau ale raposatilor pomeniti, ori dulceata vietii celei vesnice, pe care nadajduim ca o va dobandi mortul.

In timpul cat preotul savarseste slujba, arde si toiagul asezat pe o farfurioara ori tavita pe pieptul mortului, la baza icoanei.
 

De retinut:

• Unii credinciosi pregatesc tamaia cu care se va tamaia decedatul in obiecte improvizate (linguri, cani, farfurii, cutii de conserve etc.), ceea ce nu numai ca este inestetic si nepractic, dar constituie si o lipsa de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situatii, este indicat sa se cumpere de la biserica ori de la magazinele specializate o catuie (obiect destinat pregatirii tamaiei si tamaierii) sau sa se confectioneze un astfel de obiect, cu deosebita grija, de un meserias priceput.
• Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tamaia, se se foloseasca drept "foc" sau "jar" spirt, hartie, capete de lumanare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum si miros neplacut, anihiland mirosul aromat al tamaiei si afectand respiratia celor prezenti. Cel mai potrivit este sa se procure carbune special pentru cadelnita si catuie.
• In timpul slujbei inceteaza orice alta activitate, iar cei prezenti pastreaza linistea si o atitudine evlavioasa, rugandu-se impreuna cu preotul pentru sufletul celui raposat. Nu se vorbeste, nu se fac gesturi, nu se rade. De asemenea, fiind moment de rugaciune, membrii familiei trebuie sa-si impuna o retinere de a plange zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu perturba randuiala slujbei. Cei care tin lumanari aprinse in maini sa fie atenti sa nu aprinda hainele celor din jur si sa aiba grija sa nu curga ceara pe jos, fie ca sunt in casa, la capela mortuara sau in biserica.
• Daca in ziua respectiva este zi de post, mancarea trebuie sa fie de post, asemenea si alimentele folosite la alcatuirea coliviei. Pentru a nu gresi, este bine sa ne uitam in calendarul bisericesc, intrucat sunt si perioade de dezlegare la anumite mancaruri de dulce, ori sa intrebam preotul.
• Dupa plecarea preotului este bine, daca se face priveghere de toata noaptea, sa se citeasca, de catre credinciosii mai evlaviosi, din Sfintele Evanghelii si Psaltirea.
• Nu se fumeaza, nu se fac glume, nu se rade, nu se spun povesti, ci se pastreaza o atitudine solemna.
• Unii credinciosi, in situatia cand decedatul  nu s-a spovedit si nu s-a impartasit sau nu i s-a aprins lumanarea atunci cand si-a dat sufletul, solicita preotului ca la ectenie (rugaciunea de pomenire) sa adauge "mort nespovedit, neimpartasit si fara lumanare". Intr-adevar, Biserica ne invata ca "trecerea cuiva din viata fara spovedanie si fara grijanie (adica ultima impartasire, inainte de a-si da sufletul) este socotita, pe drept cuvant, nu numai ca o mare paguba pentru sufletul celui raposat, ci si un mare pacat pentru cei ai lui, ramasi in viata, daca lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grija". Asadar, astfel de mentiuni in cadrul slujbei trebuie evitate, intrucat accentueaza vinovatia decedatului sau a rudelor pentru lipsa de grija fata de suflet.
• Dincolo de aceste situatii, in cazul cand moartea s-a produs accidental, iar decedatul cand era in viata se spovedea si se impartasea, editiile mai noi ale catehismului ortodox ingaduie, fara a fi obigatoriu, ca atunci cand se face pomenire sau parastas pentru astfel de morti, numele lor sa fie insotit de aratarea "mort neimpartasit si nespovedit", iar uneori si "fara lumanare".

RITUALUL INMORMANTARII     In ziua si la ora stabilite de comun acord cu preotul pentru inmormantare, rudele pregatesc tamaia si ofera preotului si cantaretului cate o lumanare aprinsa.

 Dupa slujba ce se oficiaza la casa decedatului (ori la capela sau casa mortuara), se organizeaza procesiunea de inmormantare, care ramane aceeasi pana la cimitir.
 Convoiul mortuar se aranjeaza astfel: in frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusa la capatiul mortului); urmeaza cei ce poarta coliva si vinul, pomul cu darurile ce se impart saracilor (simbol al vietii si al mortii, inchipuind raiul in care se doreste a ajunge sufletul mortului), cei cu coroanele (daca sunt), purtatorii de sfesnice, cantaretul si preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului si ceilalti participanti.
Pe drum, pana la biserica si apoi pana la cimitir, se canta "Sfinte Dumnezeule" funebru de catre cor sau credinciosi, sub conducerea cantaretului.
Cand convoiul ajunge la anumite raspantii de drumuri ori in locurile legate de viata si activitatea decedatului sau in dreptul unei biserici, preotul zice in dreptul sicriului ectenia pentru morti.

De retinut:

• Obiceiul de a sparge o cana sau un vas atunci cand decedatul este scos din casa pentru inmormantare este pagan si exprima mentinerea unei superstitii care denota ignoranta.
• Fanfara la inmormantare este un obicei strain de traditia ortodoxa, care n-a admis cantarea instrumentala in cult. (A se vedea Hotararea Sf. Sinod nr. 9117/1953 la sfarsitul acestei carti). De multe ori, astfel de formatii canta piese muzicale populare, romante, marsuri, care sunt in total dezacord cu sobrietatea evenimentului inmormantarii. Astfel de practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicita si putinul respect ce-l poarta celor decedati. Indeosebi, in perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitata cu desavarsire angajarea unei fanfare la inmormantare.
• In timpul slujbei din biserica se va pastra aceeasi atmosfera de liniste, de reculegere si de rugaciune.
• Celor prezenti li se impart lumanari aprinse (uneori insotite de o batista, o panza alba sau un prosop, precum si un covrig, un mar, un colacel etc.), de sufletul celui raposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori sa spuna "Dumnezeu sa-l ierte" sau "Bogdaproste!" (cuvant slav, incetatenit la noi, dar care in traducere inseamna tot "Dumnezeu sa-l ierte!") Aceste formule inlocuiesc pe cea obisnuita de "multumesc" ori frantuzismul "merci" care nu se folosesc in asemenea ocazii. Lumanarile si darurile trebuie impartite inainte de inceperea slujbei, pentru a nu perturba desfasurarea randuielii de inmormantare.
• Unii credinciosi atentioneaza persoanele insarcinate cu oferirea lumanarilor, adesea chiar in timpul slujbei, sa nu dea si rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondata. Oferirea si primirea lumanarii aprinse reprezinta credinta comuna in "Lumina - Hristos" care calazueste sufletul decedatului pe calea vesniciei. Cu atat mai mult, rudele apropiate sunt chemate sa se adauge celor ce marturisesc aceasta credinta si sa poarte in maini simbolul "Luminii celei neapuse".
• La sfarsitul slujbei, membrii familiei si ceilalti credinciosi, saruta icoana aflata pe pieptul mortului, iar cei mai apropiati ca rudenie, mana ori fata mortului, aceasta reprezentand sarutarea cea mai de pe urma. Gestul acesta, semnul iertarii si al impacarii prin care ne luam ramas bun de la cel ce pleaca dintre noi, se face in perfecta ordine si liniste, intrucat ne aflam in locasul bisericii si nu trebuie deranjata atmosfera slujbei de inmormantare.
• Practica de a lipi pe crucea din mana mortului o moneda este pagana si trebuie parasita. Cu acest ban se credea in mitologia anticilor ca mortii platesc luntrasului Caron trecerea peste Stix (un fluviu al infernului). A atasa un ban de Sfanta Cruce reprezinta o impietate si perpetuarea unei superstitii pe care orice crestin ortodox autentic nu o poate sustine.
• Cand preotul citeste rugaciunea de dezlegare, unii credinciosi, nefiind atenti la sensul cuvintelor, se reped sa dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmand sa se petreaca nu in biserica, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roaga astfel: "Dezleaga, Doamne, pe adormitul robul Tau (aici ii spune numele) de pacatul sufletesc si trupesc", iar a doua rugaciune: "Si-i iarta lui toate cate a pacatuit cu cuvantul, cu lucrul sau cu gandul, dezleaga-l si de legatura pusa in orice chip asupra lui, cu care el insusi din manie sau din alta pricina s-a legat pe sine..."
• Deci, este limpede ca preotul nu se roaga pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea pacatelor.
• Coliva, vinul, colacul si capetele se vor aduce in biserica unde raman pe parcursul slujbei inmormantarii. In coliva, colac si in capete se aprind lumanari, arzand tot timpul slujbei.
• Coroanele si pomul raman la usa bisericii.
• Barbatii vor intra in locasul sfintei biserici cu capul descoperit.
• La capataiul celui decedat se aseaza unul sau doua sfesnice, in care cei prezenti aprind lumanari.
• La organizarea convoiului funebru se obisnuieste ca, dupa cruce, cineva sa poarte fotografia indoliata a celui decedat sau icoana cu patronul numelui.
• Atunci cand se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credinciosi desemnati din vreme asaza sub carul mortuar ori inaintea acestuia bucati de panza alba numite ori inaintea acestuia bucati de panza alba numite poduri sau punti. Ele reprezinta "vamile vazduhului", peste care trebuie sa treaca sufletul celui decedat, in ascensiunea sa spre tronul de judecata al lui Dumnezeu si au menirea de a uni cele vazute cu cele nevazute. Tot acum se impart daruri si bani celor saraci, spre pomenirea celui raposat.
• Daca vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu etc.) doreste sa tina un cuvant la catafalcul celui decedat, trebuie sa ia legatura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.
• Pentru economia de timp a celor prezenti (unele rude sunt venite de la mari departari) si pentru faptul ca un cortegiu funerar nu trebuie sa fie un prilej de fala ori de parada, este indicat sa se evite plimbarile lungi cu acest prilej, alegandu-se drumul cel mai scurt spre cimitir.
• Exista si o alta intelegere gresita in legatura cu traseul de parcurs de la casa decedatului la biserica si de acolo la cimitir.
• Toti stiu ca cel decedat se duce "pe drumul fara de intoarcere". Aceasta expresie inseamna, in fapt, ca mortul nu se mai intoarce, evident, acasa (exista chiar o zicala populara - "mortul de la groapa nu se mai intoarce"). Multi insa considera ca expresia "drumul fara intoarcere" ar insemna ca nu trebuie sub nici un chip sa te intorci cu mortul pe acelasi drum. De aici, o serie intreaga de complicatii, incercandu-se itinerare greoaie, care consuma timpul si supun pe cei indoliati pe parcurgerea pe jos a unor distante mari de drum, accentuandu-le, inutil, oboseala. Pentru a evita astfel de situatii, cei care se ocupa cu organizarea ceremonialului este bine sa se sfatuiasca, in prealabil, cu preotul.
• Mai dainuie pe alocuri si superstitia ca in prima zi a saptamanii - luni -  nu este bine sa se faca inmormantare ("pentru ca e inceputul saptamanii si ar muri toti din casa"). Fireste ca o atare "credinta" este falsa si nu trebuie luata in considerare, inmormantarea putand sa se faca in orice zi a saptamanii.

LA CIMITIR  

 Dupa incheierea slujbei prohodului din biserica se porneste, in aceeasi procesiune, catre cimitir. Pe marginea gropii, preotul rosteste ultima ectenie si se canta "Vesnica pomenire". Inainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut sa-si ia ultimul ramas bun pot sa o faca acum, sarutand icoana de pe pieptul celui decedat si, dupa caz, mana acestuia. Preotul apoi savarseste tot ritualul de ingropare (varsa undelemn si vin peste cel decedat, pecetluieste groapa) si binecuvanteaza coliva si darurile care se impart la cimitir.

De retinut:
 

• Icoana de pe pieptul mortului se ia de catre rude si se duce acasa, ea folosindu-se, de regula, si la pomenirea de patruzeci de zile (Panaghia). De asemenea - desi nu este obligatoriu - si toiagul poate fi luat acasa si aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat.
• Acum se scoate - de catre rude - piedica de la picioarele mortului care se lasa in sicriu.
• Florile care au fost puse in sicriu este potrivit sa se stranga si, dupa acoperirea mormantului, sa fie asezate deasupra, ele amintind de frumusetea raiului.
• Pomul (ramura de copac) impodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat inaintea cortegiului mortuar, se infige la mormant langa cruce, dupa ce a fost golit de bunatatile din el, care se dau de pomana.
• Tot acum se impart, pentru sufletul raposatului, diferite daruri. De preferat ca aceasta milostenie sa se indrepte catre strainii nevoiasi.
• S-a incetatenit traditia ca, dupa astuparea mormantului, sa se dea "peste groapa", de pomana, o plapuma (ori o patura), perne, o caldare cu apa, o ganie vie etc. Toate acestea nu au decat o singura semnificatie: milostenia pentru sufletul celui raposat, care nu trebuie sa treaca neaparat de la cel ce da catre cel ce primeste peste mormant, gestul neimplicand nici o rezonanta si neavand nici o incarcatura religioasa.
• Familia si asa incercata de durere nu trebuie sa faca excese in ceea ce priveste pregatirea de inmormantare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat in prilej de fala sau intr-o intrecere in a face pregatiri cat mai multe si cat mai scumpe. Trebuie pastrata masura in tot ceea ce intreprindem, preocupandu-ne mai mult de rugaciunea pentru sufletul celui decedat, decat de mese imbelsugate si daruri costisitoare. Nu cosciugul (sicriul) scump, nici multele coroane sau jerbe ori mancarurile rafinate si abundente trebuie sa preocupe familia, ci rugaciunea profunda de care sufletul decedatului are nevoie, caci se pregateste de intalnirea cu Dumnezeu.
• Cel mai potrivit este, in astfel de situatii, sa se faca milostenii (adica sa se dea de pomana) din alimente si haine crestinilor care traiesc o viata grea in azilurile de batrani orfanilor, vaduvelor, caselor de copii, asociatiilor de handicapati, intr-un cuvant, strainilor care efectiv au nevoie si se bucura de o haina ori de o farfurie de mancare.
• Daca inhumarea se face intr-un mormant din care s-a dezgropat o alta persoana decedata mai inainte, osemintele aceleia se aduna de catre gropari, se curata si se aseaza intr-un saculet de panza alba. Preotul, la mormant, va stropi cu vin si undelemn si aceste oseminte, care apoi se ingroapa, de regula, la picioarele celui decedat de curand. Familia trebuie sa aiba grija sa pregateasca o coliva pentru sufletul celui ale carui oseminte au fost reinhumate, care se va binecuvanta de preot la cimitir, pomenindu-i si aceluia numele, dupa randuiala.

POMENIREA DUPA INMORMANTARE  

 Familia celui decedat cheama la masa, dupa inmormantare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuti si, indeosebi, pe cei care au ajutat la pregatirile de inhumare.
 Dupa oficierea slujbei si binecuvantarea ofrandelor de mancare si bautura, cei prezenti sunt datori sa manance cu cuviinta si cu rugaciune in gand, pentru cel decedat. Nu se vorbeste fara rost, nu se fac glume, nu se rade, dar nici nu se mananca si nici nu se bea intocmai ca la nunta. In loc de "noroc!" sau alta urare, atunci cand se gusta din pahar, se zice "Dumnezeu sa-l ierte!" (sau s-o ierte!), iar cand se primesc un vas, imbracaminte etc. de pomana, nu se zice multumesc, ci "Dumnezeu sa primeasca".
Obiceiul de a varsa vin din pahar la pomana trebuie sa dispara. Cine varsa vin pe covoare dovedeste nu numai ca se tine de obiceiuri paganesti, dar este lipsit de buna-cuviinta, murdarind fara rost covorul ori altceva acasa sau la biserica.
Cand cineva pleaca beat de la pomana, a pacatuit atat acela, dar si cel care i-a dat bautura peste masura.
 Milostenia cea mai primitiva este cea facuta celor lipsiti, infirmilor, bolnavilor, batranilor neajutorati, celor care nu pot munci, familiilor nevoiase cu multi copii, celor abandonati in casele sau leaganele de copii.
Cand decedatul face parte dintr-o familie fara posibilitati materiale, este potrivit ca rudele sa apeleze la preot care le va ajuta din fondurile bisericii si va angaja Comitetul parohial, obtinand cele necesare din donatiile credinciosilor. Astfel, familia nu se va simti umilita, intrucat a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul si credinciosii au posibilitatea de a implini porunca dragostei crestine, care trebuie vadita prin fapte concrete in astfel de situatii.

De retinut

• Cei care se intorc de la inmormantare, intrucat urmeaza sa ia parte la masa, sunt asteptati de gazda cu apa de spalat pe maini. S-a incetatenit obiceiul ca persoanele care se spala sa nu se stearga, pentru ca "nu se sterge". Fireste ca aceasta practica este lipsita de sens. Ea, probabil, tine de o anumita strategie a familiei care cu greu poate oferi mai multe prosoape de sters atunci cand cei poftiti la masa sunt in numar mare.
• Trebuie avut in vedere faptul ca, daca ziua de pomenire cade in post, toate mancarurile trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se dovedeste pastrarea credintei autentice, iar pe de alta parte, rugaciunea conjugata cu postul este mai puternica. Se mai aud uneori voci care spun ca ar trebui sa se faca si mancare de dulce, pentru ca "mortului nu-i placea mancarea de post". Aceasta este o viziune necrestina asupra relatiei pe care noi, cei vii, o pastram cu cei decedati, prin rugaciune si prin post. Mortul nu mananca, nu  bea, pentru ca sufletul este imaterial, iar "Imparatia lui Dumnezeu - spune Sfantul Apostol Pavel - nu este mancare si bautura" (Romani 14, 17).
• Deci, se cuvine a pastra si respecta cu sfintenie randuiala Bisericii, apelandu-se permanent la sfatul competent al preotului.

POMENIRILE DE DUPA INMORMANTARE  

Biserica ne invata ca viata omului nu se sfarseste o data cu moartea trupului. De aceea, crestinii nu-si uita mortii dupa ingroparea lor, ci se preocupa de rugaciuni pentru ei si de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuala a mortilor in Biserica Ortodoxa sunt urmatoarele:
 

• La 3 zile dupa moarte (care coincide, de regula, cu ziua inmormantarii), in cinstea Sfintei Treimi si a Invierii din morti a Mantuitorului a treia zi.
• La 9 zile dupa moarte, "ca raposatul sa se invredniceasca de partasia cu cele 9 cete ingeresti si in amintirea ceasului al 9-lea, cand Domnul, inainte de a muri pe cruce, a fagaduit talharului raiul pe care ne rugam sa-l mosteneasca si mortii nostri".
• La 40 de zile (sau sase saptamani), in amintirea Inaltarii la ce a Domnului, care a avut loc la 40 de zile dupa Inviere, "pentru ca tot asa sa se inalte si sufletul raposatului la cer".
• La trei, sase si noua luni, in cinstea Sfintei Treimi.
• La un an, dupa exemplul crestinilor din vechime care anual praznuiau ziua mortii martirilor si a sfintilor, ca zi de nastere a lor pentru viata de dincolo.
• In fiecare an, pana la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuala amintind de cele 7 zile ale creatiei.

De retinut:
 

• Spre a nu gresi in privinta pregatirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este sa se ia legatura, in prealabil, cu preotul. Acest lucru este necesar intrucat trebuie stabilite, de comun acord, data si ora savarsirii pomenirii.
• De obicei, soroacele nu se fac in orice zi a saptamanii, ci mai ales martea, joia si sambata.

POMENIREA DE 40 DE ZILE (RIDICAREA PANAGHIEI)  

 La pomenirea de 40 de zile, numita pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe langa celelalte, se pregatesc o icoana si un colac. Din colac, preotul va scoate particica pe care o va aseza apoi pe icoana si din care va imparti spre gustare rudelor decedatului.
    - Referitor la darurile care se dau de pomana, se obisnuieste ca, la 40 de zile si un an, sa se dea diferite lucruri si mai ales imbracaminte si incaltaminte, obiecte de uz casnic etc. Binecuvantarea acestor daruri, indeosebi de haine, se face de catre preot printr-o rugaciune speciala aflata in Molitfelnic. Exista obieciul indatinat sa se imparta de fiecare data farfurii cu mancare, cani sau pahare si linguri sau furculite: sase, douasprezece, douazeci si patru. Randuielile bisericesti nu prevad nimic in aceasta privinta si fiecare poate da cat crede de cuviinta, numarul acestora neavand nici o influienta asupra starii sufletesti a celui raposat.
    - Familia trebuie sa aiba grija ca raposatul sa fie pomenit cat mai mult cu putinta in cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, dupa pomenirea de 40 de zile, este bine sa se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sarindar), ori pentru un an, pe care acesta sa-l pomeneasca la toate sfintele liturghii pe care le savarseste in sfanta biserica.
    - In legatura cu zilele de pomenire a mortilor, exista grija ca ele sa fie respectate cu sfintenie la momentul in care se implinesc aceste soroace. Daca una din ele cade intr-o zi sau perioada in care, conform randuielilor bisericesti, nu se fac pomeniri de morti, atunci este bine ca slujba respectiva sa se faca mai inainte pentru ca, atunci cand vine sorocul respectiv, slujba sa fie deja savarsita. Este deci indicat ca ea sa se faca inainte, si nu dupa sorocul de pomenire. Referitor la aceasta problema, iata sfatul unui liturghist cu autoritate in Biserica Ortodoxa Romana (pr. prof. dr. Nicolae D. Necula): "Toate soroacele de pomenire a mortilor incep a se calcula din momentul mortii, si nu de la inmormantare. Din momentul mortii, sufletul intra in grija lui Dumnezeu Care randuieste, conform invataturii noastre de credinta, judecata particulara: <<...precum este randuit oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecati>> (Evrei 9, 27). Aceasta judecata care priveste mai ales sufletul, fiindca trupul va fi judecat doar la invierea cea de obste si la Judecata Viitoare sau A Doua Judecata, nu are in vedere daca trupul este inmormantat sau nu. Aceasta tine de cultul mortilor si de grija si respectul pe care cei vii le arata fata de cei morti.
Parastasul de 40 de zile, care este si cel mai important dintre soroacele de pomenire a mortilor, se calculeaza totdeauna de la moartea celui credincios. In principiu este bine ca soroacele de pomenire a celor raposati sa le savarsim exact in ziua in care ele se implinesc, de la moartea celui pomenit. In situatii speciale sau daca familia doreste sa faca pomenirea cu mancare de dulce, iar sorocul cade in post, sau probleme de familie sau sociale ne obliga sa nu putem savarsim pomenirea exact in ziua in care cade, atunci este bine ca sjujba respectiva sa se faca inainte, si nu dupa trecerea sorocului. Cat priveste parastasul de 40 de zile, care in traditia ortodoxa inseamna ziua in care sufletul se prezinta la judecata particulara, acest soroc, daca nu este indeplinit chiar in a 40-a zi, este bine sa fie savarsit mai inainte, pentru ca sufletul sa mearga inaintea lui Dumnezeu cu plusul nostru de rugaciune si de milostenie, care sa fie sa sa atarne in favoarea lui. Caci aceastga este rostul rugaciunii si al milosteniei pentru cei morti, adica de a mijloci pentru ei si a le usura pacatele, prin rugaciunile si faptele noastre de mila. Nu consideram ca este o greseala mare sau o pagubire pentru cei raposati, nici daca sorocul se face dupa trecerea datei respective, caci importante sunt rugaciunea si milostenia care se fac pentru cei raposati, si mai putin data. Mai grav este daca nu ne rugam deloc pentru ei, din nepasare, nestiinta sau necredinta. Dar pentru impacarea constiintei noastre, este bine sa savarsim pomenirea inainte de implinirea sorocului.".
    Tipicul cel Mare si Pravila bisericeasca (1031) a lui Nicodim Sachelarie prevad o singura exceptie: daca decesul se intampla in mijlocul saptamanii din Postul Mare, "acestuia nu i se face pomenirea cea de a treia zi pana vineri seara, cand se va face parastasul lui. Iar sambata cea viitoare a saptamanii a doua, i se face pomenirea de 9 zile. Iar cea de 40 de zile se face cand i se vor implini numarul zilelor lui. Iar prinoasele si pomenirea lui se incep de la Duminica cea noua (a Tomii) pana la implinirea zilelor celor 40".

  Important !

    Nu se fac parastase in urmatoarele zile si perioade din cursul anului:
a) Duminicile de peste an, pentru ca duminica, amintind ziua Invierii Domnului, e zi de bucurie, iar nu de intristare.
b) In cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului. Chiar daca in unele biserici se fac parastase duminica, cel putin in duminicile Penticostarului, adica in cele dintre Pasti si Rusalii, nu se cuvine nicidecum sa se faca parastase, pentru a nu se intuneca bucuria praznicului cel mare al Invierii.
c) De la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sf. Teodor.
d) Din sambata Floriilor pana in Duminica Tomii.
e) La praznicele imparatesti sau sarbatori mari.

• In timpul Postului Mare, nu se face parastas in zilele de rand (luni, marti, miercuri, joi, vineri), deoarece in aceste zile nu se face liturghie obisnuita sau deplina.
• Este de dorit ca pomenirile sa se faca  legate de savarsirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importanta slujba de mijlocire pentru cei morti. Daca nu este posibil de fiecare data, cel putin la 40 de zile, la un an si la sapte ani ar fi de dorit ca parastasul sa urmeze dupa Sfanta Liturghie.
• La intocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie si nici recomandat sa se adauge "la pomenirea de noua zile, 40 de zile, un an, sapte ani etc." Cartile de cult nu prevad asa ceva si nici slujitorii nu trebuie sa adauge nimic in plus, ca si cand ar trebui sa atragem atentia Mantuitorului asupra sorocului de care este vorba.
• In fiecare din sambetele Postului Mare, pentru cei decedati dupa sarbatoarea Sfintei Invieri din anul precedent, rudele "poarta capetele", adica fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducand la biserica prescuri (capete), coliva si vin. Preotul, cu acest prilej, savarseste slujba parastasului.
• Obiceiul, practicat in unele parti de tara, de a se deshuma mortii la sapte ani si a se reinhuma cu slujba speciala nu este prevazut in cartile de sjujba. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a inmormantarii, ci a parastasului.
• Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de coliva, colac, vin si lumanari. Celelalte daruri sunt in functie de posibilitatile celor care fac pomenirea.
• Contrar unei pareri raspandite in popor, sa se stie ca se poate face coliva de grau fiert si in perioada dintre Sf. Pasti si Pogorarea Sf. Duh.
• Daca zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor raposati, este bine ca sjujba sa se faca in comun si nu separat, caci cu cat rugaciunea are caracter colectiv, cu atat este mai puternica.
• La aceste zile de pomenire individuala a celor raposati, Biserica a stabilit zilele de pomenire generala a mortilor si anume: sambata dinaintea duminicii lasatului sec de carne sau a Infricosatoarei Judecati, numita si Mosii de iarna si sambata dinaintea Pogorarii Duhului Sfant sau Mosii de vara, la care traditia a adaugat si Mosii de toamna (intre 26 octombrie si 8 noiembrie), ziua de 6 august, Pastele blajinilor (luni si marti, dupa Duminica Tomii) si Joia Inaltarii, in special pentru eroi, ca si ziua hramului bisericii.

Toate aceste zile de pomenire, individuala sau colectiva, sunt momente de vie si profunda comuniune cu cei raposati. Ele trebuie respectate si cultivate, caci prin aceasta intretinem viu cultul mortilor si legatura cu pamantul sfant al tarii care acopera osemintele lor.

ALTE RANDUIELI SI POVATUIRI

• Pentru cei ce au raposat fara lumanare (adica nu li s-a putut aprinde si pune in mana o lumanare cand si-au dat sufletul), in preziua Sfintelor Pasti se da la altar o lumanare mare (numita faclie), adesea impodobita cu o panza alba ori un prosop, pe care preotul o aprinde de la Pasti pana la Inaltare, la ceremoniile din sfantul locas. Unii crestini practica aceasta randuiala in fiecare an, pana la pomenirea de sapte ani.
• Lumanarile folosite la slujbele de inmormantare si de pomenire a mortilor sunt o jertfa si, ca orice ofranda adusa lui Dumnezeu, trebuie sa fie curata. De aceea, crestinii trebuie sa evite procurarea si folosirea lumanarilor din comertul de stat ori de la persoane particulare, intrucat in majoritatea covarsitoare a cazurilor fabricarea lor se face fara a respecta procesul tehnologic conservat de Biserica, folosindu-se deseuri petrolifere si diversi inlocuitori care prin ardere provoaca fum inecacios  si toxic. In acelasi timp, multi din cei ce fabrica in clandestinitate lumanarile sunt necredinciosi si lucreaza in conditii de neglijenta si insalubritate. De aceea, amintind si faptul ca fabricarea lumanarilor de cult este monopol bisericesc, credinciosii au indatorirea sa foloseasca numai lumanari de la pangarele parohiale, intrucat sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu si in conditii care le confera calitatea de dar potrivit pentru jertfa.
• Pentru pruncii morti pana la varsta de sapte ani, pentru diaconi si preoti de mir, precum si pentru arhierei si calugari, slujba inmormantarii este diferita.
• Pentru toti decedatii care se inmormanteaza in Saptamana Luminata (intre Sf. Pasti si Duminica Tomii), slujba inmormantarii se face dupa o randuiala speciala.
• Celor care urmeaza a fi incinerati (adica li se ard trupurile in crematoriu) nu li se savarsesc nici slujba inmormantarii si nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morti, randuite de Biserica. (Vezi Hotararea Sf. Sinod din anul 1928, la sfarsitul acestei lucrari).
• Celor care s-au sinucis cu buna stiinta si in integritatea facultatilor mintale nu li se savarseste nici o slujba si sunt ingropati la marginea cimitirului, intr-un loc anume destinat.
• Pentru sinucigasii iesiti din minti se savarseste slujba inmormantarii pe marginea gropii, dupa un ritual redus. Nu se trage clopotul si nu se tin cuvantari. (Vezi hotararea Sf. Sinod nr.506/1949 la sfarsitul acestei lucrari).
• Crucea de la mormant care se "ridica", de regula, dupa pomenirea la 40 de zile ori de la un an de la moarte, inlocuind pe cea de lemn, se sfinteste la cimitir de catre preot, printr-o slujba speciala. Pentru aceasta se vor pregati la mormant un vas cu apa curata, busuioc, lumanari, tamaie, o coliva si putin vin. Unii credinciosi acopera crucea cu o panza alba, inainte de a se stropi de catre preot cu agheasma, panza aceea fiind data apoi de pomana. Obiceiul este profan si se practica la dezvelirea unor monumente, sculpturi ori placi comemorative. Asadar, prezenta panzei nu este absolut necesara.
• Mormintele trebuie ingrijite de rudele decedatului in permanenta (nu numai la anumite zile de pomenire a mortilor). In legatura cu aceasta, sa luam aminte ca unii crestini se silesc a face din morminte adevarate case ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani multi pentru marmura, pentru feronerie si grilaje de lux, dar se uita milostenia care trebuie sa fie grija de capatai pentru cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanturilor nichelate, incorsetati in adevarate cutii de beton si mozaic. De multe ori, langa aceste morminte se aliniaza altele pline de balarii si de negrija noastra. Crestineste este ca si mormintele vecine, chiar daca nu apartin familiei, sa ne preocupe curatindu-le de buruieni, fiindca responsabilii lor directi au uitat de cei morti sau le neglijeaza cu vinovatie.
• Timp de 40 de zile, dupa traditie, arde la piciorul crucii candela si mormantul se tamaiaza (de una din rude ori de la o persoana desemnata in acest scop). Pararea ca rudele apropiate nu au voie sa mearga la mormant sau sa tamaieze groapa pana la pomenirea de 40 de zile este incorecta si trebuie parasita.
• La pomenirea de 7 ani nu se dezgroapa osemintele, dupa cum se practica pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor raposati nu trebuie deranjata cu atat mai mult, cu cat preotul, la inmormantare, a insemnat groapa zicand: "Se pecetluieste mormantul acesta pana la A Doua Venire a Domnului".
• Pentru alte datini, obiceiuri, traditii si practici locale (in masura in care Biserica le accepta) trebuie sa se ia legatura cu preotul de enorie, asa cum am mai spus.
• Suntem datori insa, ca niste buni crestini, sa facem precum ne-a invatat Biserica noastra Ortodoxa, imdepartand obiceiurile si datinile omenesti si indeplinind, pentru folos sufletesc, povatuirile ei.             

      Articol scris de: Preot EUGEN DRAGOI  http://ortodoxism.ro/