Ortodocşii
prăznuiesc astăzi Floriile sau Duminica Stâlpărilor, cea mai importantă
sărbătoare care vesteşte Paştele, rememorând intrarea lui Iisus în
Ierusalim şi sărbătorindu-i, totodată, pe cei cu nume de flori.
Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor (ramurile de palmier sau finic, cu
care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, n.r.) este una
dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc.
Menţionată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea
Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a şi început să fie
celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină, fiind
celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din
Betania, această duminică îi pregăteşte pe credincioşii ortodocşi pentru
bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica
următoare, cea a Învierii.
Totodată Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru
pregătirile de Paşti, cunoscută sub numele de "Săptămâna Mare", după
cele 40 de zile de post. Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi
începe Săptămâna Patimilor, în amintirea cărora în biserici se oficiază
în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioşii îl "petrec" pe
Hristos pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere.
De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.
Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi,
Iisus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru
zile de la moarte. După această minune, mulţimile strânse la porţile
cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la
intrarea în Ierusalim.
Sâmbăta din ajunul sărbătorii este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când
se fac pomeniri pentru sufletele celor decedaţi, încheindu-se acum
Sărindarele, adică pomenirea morţilor făcută în fiecare sâmbătă din
Postul Mare.
Sărbătoarea Floriilor este una de bucurie pentru întreaga creştinătate,
dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale
tristeţii.
În fiecare an de Florii se fac procesiuni, acestea rememorând intrarea
triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim, după ce cu o zi înainte îl
înviase pe Lazăr din morţi. Mulţimea era atât de uimită de minune, încât
era convinsă că a venit vremea regelui prevestit de profeţi. "Osana!",
îi strigau pruncii, iar oamenii toţi adunaţi pe drum aşterneau în faţa
Domnului hainele lor şi veneau să-L întâmpine cu ramuri de finic. Blând
şi smerit, Iisus a intrat în cetate pe mânzul asinei. Acum, peste
veacuri, pelerinii refac, pe jos, drumul triumfal, cu tristeţea care
premerge Patimile Domnului, dar şi cu bucuria care prevesteşte Învierea
Sa, mai spune părintele Stoica.
În prescripţiile iudaice se arăta că fiecare evreu trebuie să meargă
măcar o dată pe an la Templul din Ierusalim, pentru a aduce jertfe lui
Dumnezeu. Venirea lui Iisus cu o săptămână înainte de patimile sale şi
de Învierea sa din morţi au fost profeţite cu mai bine de patru sute de
ani înainte de sfântul proroc Zaharia, prin cuvintele "Bucură-te foarte
fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul
tău vine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei".
La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea
creştină din Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de
alte biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate
în "Constituţiile Apostolice" - document elaborat spre sfârşitul
secolului al IV-lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur
(407), de Sfântul Epifanie de Salamina (403), de Sfântul Chiril al
Alexandriei (444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi
de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de
călătorie la Locurile Sfinte.
Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în
Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea era celebrată
deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa
participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în
Ierusalim. Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de
finic, cât şi de măslin şi de liliac. Pe tot parcursul procesiunii care
se desfăşura pe străzile oraşului, credincioşii intonau frumoase
cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul
sau Iosif Studitul. Obiceiul ca însuşi conducătorul să participe la
procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti
din Ţările Române.
În timpul secolelor al VI-lea şi al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte
şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (636). Tot în
această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic,
aduse de credincioşi la biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa.
Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată de toţi cei patru
evanghelişti, Ioan, Luca Matei şi Marcu. Noul Testament relatează faptul
că apostolii au întins hainele lor pe asin, pe ele şezând Mântuitorul
în timpul acestei procesiuni. Acest gest a fost interpretat de Sfinţii
Părinţi ca fiind mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va
aduce la ascultare toate neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor
Apostoli simbolizează noua haină pe care o îmbracă oamenii, haina
Sfântului Botez.
După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, care l-a întâmpinat pe
Mântuitor cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după
săvârşirea Sfintei Liturghii, să se sfinţească ramurile de salcie aduse
de credincioşi. Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a
salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse,
ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că
salcia are o putere mare de regenerare.
Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică,
reprezentări ale lui Hristos intrând în oraş călare pe un măgar fiind
întâlnite frecvent în pictură.
Sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim a fost suprapusă peste cea a
zeiţei romane a florilor, Flora, de unde şi denumirea populară pe care a
primit-o. Astfel, pe lângă sărbătoarea creştină a intrării
Mântuitorului în Ierusalim au apărut şi nenumărate obiceiuri şi
tradiţii, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, cele mai multe de
sorginte păgână.
De exemplu, de Florii se obişnuieşte să se facă "de ursită", astfel că
fetele aflau, prin diverse procedee, dacă se vor căsători sau nu în acel
an. Tot de Florii, mărţişorul purtat până în această zi se pune pe
ramurile unui pom înflorit sau pe un măceş, iar zestrea se scoate din
casă pentru aerisire.
Înaintea sărbătorii, fetele nemăritate din Banat şi Transilvania
obişnuiesc să pună o oglindă şi o cămaşă curată sub un păr altoit. După
răsăritul soarelui, aceste obiecte sunt folosite în farmece pentru noroc
în dragoste şi sănătate.
De asemenea, la miezul nopţii se fierbe busuioc în apă, iar dimineaţa
fetele se spală pe cap cu această fiertură, ca să le crească părul
frumos şi strălucitor. Ce rămâne se toarna la rădăcina unui păr, în
speranţa că băieţii se vor uita după ele, ca după un copac înflorit.
În popor se mai spune că cine îndrăzneşte să se spele pe cap în ziua de
Florii fără apă descântată şi sfinţită riscă să albească.
La toate popoarele creştine pot fi întâlnite diferite obiceiuri, unele
chiar similare celor de la noi, majoritatea având în prim-plan palmierul
sau salcia. Aceste tradiţii nu au nimic în comun cu spiritul creştinesc
al praznicului Intrării Mântuitorului în Ierusalim.
Creştinii prăznuiesc Intrarea Mântuitorului în Ierusalim participând la
Sfânta Liturghie, împodobind cu ramuri de salcie sfinţită icoanele,
uşile şi ferestrele gospodăriilor lor şi păstrând rânduiala postului.
Aceste ramuri sfinţite se păstrează peste an, fiind folosite cu credinţă
la tămăduirea diferitelor boli. Oamenii obişnuiesc şi să înfigă aceste
ramuri în straturile proaspăt semănate, să le pună în hrana animalelor
sau să le aşeze pe morminte. Ramurile verzi simbolizează castitatea, dar
şi renaşterea vegetaţiei, amintind totodată de ramurile cu care a fost
întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, în această zi.
În sâmbăta dinaintea Floriilor, femeile din unele zone ale ţării aduc
ofrandă de pomenire a morţilor împărţind plăcinte de post. Tot în
sâmbăta Floriilor se mai făcea un ceremonial complex numit Lazăriţa,
după modelul colindelor, la care participau doar fetele. Una dintre
fete, numită "Lazăriţa", se îmbraca în mireasă şi colinda, împreună cu
celelalte, în faţa ferestrelor caselor unde erau primite. Lazăriţa se
plimba cu paşi domoli, înainte şi înapoi, în cercul format de
colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazar sau
"Lazărica": plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru
a da animalelor frunză, moartea neaşteptată prin căderea din copac,
căutarea şi găsirea trupului neînsufleţit de către surioarele lui,
aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu
frunze de nuc şi aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.
În trecut, ramura de salcie sfinţită era folosită şi în scopuri
terapeutice. Oamenii înghiţeau mâţişori de pe ramura de salcie pentru a
fi feriţi de diferite boli, iar bătrânele se încingeau cu salcia ca să
nu le mai doară şalele.
De asemenea, exista şi obiceiul ca părinţii îi lovească pe copii cu
nuieluşa de salcie când veneau de la biserică, pentru a creşte sănătoşi
şi înţelepţi.
